Răzvan Petrescu invitat la Dialoguri cu scriitori români

Răzvan Petrescu este un scriitor politicos și elegant, care are marele talent de a te face să râzi cu lacrimi de propriile tale nevroze, pentru ca în secunda urmatoare să simți gustul dulce-amărui al tristeții existențiale cum urcă dinspre stomac spre esofag și coboară în același timp din minte drept în inimă, într-un du-te vino de sentimente, gânduri și emoții care se răsucesc unele în jurul altora, fenomen care se întâmplă, mai întotdeauna, înlăuntrul oricărui om cumplit de deștept, precum autorul. Apare rar în public și când o face spune tot. Despre tot și mai ales despre scris și citit și alte activități inutile fără de care am muri cu toții. Nefericiți, că de murit murim oricum (cu toții). Umorul lui e molipsitor, dar el n-are nicio remușcare, chiar dacă la origine e doctor și-ar trebui să știe mai bine cum e cu bolile letale.

Autorul în cuvintele sale are următorul CV neortodox, pe care până și Charles Bukowski i l-ar fi invidiat:

“Născut la 20 septembrie 1956, într-un sat spectral. În acelaşi an, Marilyn Monroe se căsătoreşte cu Arthur Miller, iar Congresul al XX-lea al PCUS înfierează cultul personalităţii. Învaţă să cînte la chitară şi să bată la maşină în acelaşi timp, şi absolvă terifiat, cu brio, Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti, în ’82. Ca recompensă, va lucra cinci ani în judeţul Dâmboviţa – la două dispensare cu un definitiv aer bucolic, datorită căruia va prezenta în faţa pacienţilor o cădere nervoasă urmată de internare. La spital se simte bine. Îi plac medicamentele, susţine că-l ajută să deosebească binele de rău, de copaci etc. Renunţă la medicină. Între 1990 şi 1994 va fi redactor. Trece şi prin Ministerul Culturii pe vremea lui Spiess, ca referent de specialitate. În 1994 se angajează la Editura Alfa, amplasată în incinta fostului Frigocom, la care se ajunge pe strada animalelor moarte (pisicuţe, şobolani, răţuşte). Se mai internează de cîteva ori, se împrieteneşte cu cîteva paciente plus asistenta care-i face injecţii la Institutul Aslan unde, între înţepături, se plimbă îngîndurat prin jurul morgii ascunse de tufe. Intră în şomaj pentru un timp, nu se bucură de libertatea neaşteptată, şi, din 2004, ajunge la Editura Curtea Veche. Atmosfera destinsă îl predispune să scrie poezii de dragoste pe care nu le va tipări niciodată. Deprimarea îl ajută să înţeleagă sufletul femeilor care, la rîndul lor, îi apreciază diferite calităţi, cum ar fi: blîndeţea, nervozitatea, omenia. Are multe aventuri pe care le va descrie cifrat în cartea de preziceri ce urmează să-i apară peste mulţi ani. Aventurile îl obosesc şi, prin urmare, pierde cîţiva dinţi. Debutează la Cartea Românească într-un volum excesiv de colectiv (Debut ’86) şi-i apar volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989), Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri, 1997) şi volumul de texte muzicale numit Foxtrot (2008). Volumul Rubato (Curtea Veche, 2011) este o selecţie din toate povestirile publicate. Scrie şi două piese de teatru: Farsa (1994) şi Primăvara la bufet (1995). În total, primeşte pentru ele şase milioane de lei, cît costa pe-atunci o bibliotecă din placaj. O cumpără. Inclus în patru antologii de proză scurtă şi în manualele de limba şi literatura română pentru clasa a X-a. A fost tradus în Israel, Spania şi Anglia. Îi plac murele.”

Așadar, o întâlnire de neratat: miercuri, 11 decembrie, de la ora 19, numai la Dialoguri cu scriitori români, în cafeneaua Cărturești Verona, într-un dialog cu Nadine Vlădescu. De data aceasta, misiunea moderatoarei va fi aceea de a reuși să nu zâmbească extatic de la începutul până la sfârșitul convorbirii. Asta sau să nu se îndrăgostească lulea de invitat. Așadar, dați buzna sau căiți-vă pentru totdeauna.