Umbra lui Caligari pe zidul bisericii evanghelice din Mediaş

În anii 1920, cultura de peste ocean era cea influenţată de modelele europene, şi nu viceversa. Azi pare straniu, nu-i aşa? Atmosfera avangardistă a imaginilor proiectate sub cerul liber în ambianţa istorică a castelului Mediaş va fi ponderată de coloana sonoră originală a ansamblului bucureştean EINUIEA, care combină inspirat teme cu variaţiuni şi pasaje improvizatorice, şi de intervenţiile pasajelor literare insolite, care vor prinde viaţă prin glasul actriţei Crenguţa Hariton de la Teatrul Nottara. Umbra lui Caligari vă pândeşte aşadar cu promisiunea unor obsesii audio-vizuale de lungă durată!

Aveţi mai jos caseta tehnică a spectacolului şi prezentarea filmelor, iar în ataşament găsiţi afişul manifestării. Cinefili, melomani, împătimiţi de literatură, consumatori de combinaţii nerecomandate sau pur şi simplu amatori de ciudăţenii estetice în racoarea nopţii de august, sunteţi cu toţii aşteptaţi la...

UMBRA LUI CALIGARI
trei bizarerii istorisite în imagini, sunete şi idei

scurt-metraje americane de avangardă inspirate de filmul Cabinetul doctorului Caligari (Germania, 1920), r. Robert Wiene
The Life and Death of 9413: A Hollywood Extra (1927), r. Robert Florey & Slavko Vorkapich
The Love of Zero (1928), r. Robert Florey & William Cameron Menzies
The Telltale Heart (1928), r. Leon Chamroy, sc. Charles Klein, după Edgar Allan Poe

muzica originală: ansamblul EINUIEA
Călin Torsan – flaut drept sopran & tenor, mandolină
George Turliu – voce, kazoo, baglamas, psalterium
Silviu Fologea – chitară electroacustică
Juan-Carlos Negretti – percuţii: bongos, darbuka, cinele, accesorii
Crenguţa Hariton – expresie verbală

poezii şi colaje din volumul În coc locuieşte o damă de Herta Müller (Editura Vinea, 2006), traducere de Nora Iuga
fragmente din romanul Mizeria – antibiografie de Wojciech Kuczok (Editura Polirom, 2008), traducere de Constantin Geambaşu
pasaje din emisiunea Nocturne cu Herta Müller (TVR, 2007), prin amabilitatea şi suportul amical al realizatoarei Marina Constantinescu
concept, slideshow, montaj video, subtitrare şi texte adiţionale: Radu Rădescu

Pelicula avangardistă de ficţiune semnată Florey & Vorkapich este marcată de un design expresionist, realizat aproape exclusiv în decoruri miniaturale şi filmat cu actori ale căror imagini au fost captate printr-un sistem de oglinzi. Naraţiunea suprarealistă eliptică comentează satiric condiţia precară a figuranţilor hollywoodieni, care visează să devină vedete, dar sunt trataţi într-un mod abuziv de către producători încă de la acea vreme. Cu un buget de doar 97 dolari, filmul a rulat în epocă în cinematografe de artă, la recomandarea lui Charlie Chaplin, prieten al lui Florey, care a fost impresionat de tehnica inovativă a filmului şi de unghiurile neaşteptate ale cadrelor. Operatorul filmului, Gregg Toland este cel care a semnat ulterior imaginea unor filme-reper ale cinematografului mondial: La răscruce de vânturi (1939), Intermezzo (1939), Fructele mâniei (1940) şi, în special, Cetăţeanul Kane (1941). Scenariul lui Florey se inspiră, de fapt, din propria sa experienţă meteorică de actor aspirant la Hollywood. În paralel cu activitatea de regizor, care a continuat până în 1967, Florey s-a dedicat pasiunii de cronicar al istoriei filmului, scriind o istorie în 12 volume a cetăţii filmului american, pentru care Franţa sa natală l-a distins cu Legiunea de Onoare în 1950. În 1997, Consiliul Naţional de Prezervare a Filmelor din Statele Unite a acordat peliculei premiul National Film Registry pentru versiunea sa restaurată.

Acelaşi cineast francez, Florey, şi Menzies, un scenograf de elită, şi-au combinat talentul pentru a demonstra influenţa experimentelor din filmele europene de la începutul anilor 1920 (în principal, Cabinetul doctorului Caligari), pe care producţiile hollywoodiene ale epocii tindeau să le ignore. În The Love of Zero, referinţele la Caligari sunt multiple: formele geometrice grotesc-distorsionate ale decorului, costumele, eclerajul savant şi machiajul accentuat. Intriga de pseudo-basm poate fi redusă la o singură frază: un bărbat întâlneşte şi pierde iubirea vieţii sale. Personajul principal, muzician, este tot un artist veleitar, la fel ca figurantul 9413 din filmul precedent, dar rezolvat printr-o înfăţişare bizar-manieristă şi o interpretare concentrată pe o pronunţată expresie corporală de esenţă mimică. Această bijuterie vizuală a fost turnată într-o singură zi de martie a anului 1928, cu un buget de doar 200 dolari. Soluţiile cinematografice ingenioase, caracterul poetic şi estetica onirică se regăsesc amplificate un an mai târziu în Câinele andaluz, manifestul suprarealist al lui Buñuel şi Dali. Trucul de montaj prin care sunt contopite feţelor celor doi protagonişti se pare că l-a inspirat pe Bergman în filmul Persona (1966). Florey a exploatat filonul expresionist şi în producţiile sale sonore, precum Crimele din Rue Morgue (1932) şi Bestia cu cinci degete (1946).

The Telltale Heart, ecranizarea avangardistă a povestirii lui Edgar Allan Poe, adaptează mizanscena expresionistă a lui Caligari pentru a exprima subiectivitatea distorsionată a protagonistului perturbat psihic. Manipulările adiţionale ale materialului filmic şi două abile secvenţe de montaj dramatizează momente de patologie extremă şi de halucinaţie, în special în jurul sugestiilor vizuale şi sonore. În comparaţie cu un alt film american din acelaşi an inspirat tot dintr-o proză fantastică a lui Poe, The Fall of the House of Usher (r. Webber & Watson jr.), filmul tandemului de realizatori Chamroy şi Klein permite o mai amplă şi recognoscibilă dezvoltare a temei literare, dar apelează cu mai multă prudenţă la experiment, fără a renunţa la soluţii cinematografice creative. Personajul principal este conceput să arate exact ca însuşi Poe (unii cronicari l-au asemănat şi cu Gary Oldman în anii săi de tinereţe!), cunoscut fiind faptul că povestirile scriitorului american sunt profund asociate propriilor sale nevroze şi angoase. De asemenea, actorul care interpretează personajul în vârstă declanşator al delirului autoculpabilizant al eroului se suprapune perfect peste imaginea pe care a intenţionat Poe să i-o creeze, printr-o privire obsedant-penetrantă. Rămân memorabile secvenţa zarurilor supradimensionate şi cea a examinării protagonistului cu lupa triunghiulară, ca simboluri ale fragilităţii aparenţelor crimei perfecte în faţa destinului unei conştiinţe tulburate.