'Buna Cristina! Pa Cristina!' - Ana Agopian, Carmen Mezincescu, Oana Rasuceanu, Iulia Rugina la LiterNet (http://www.liternet.ro)

Dragi prieteni,

>>>> Portalul cultural LiterNet (http://www.liternet.ro) are placerea sa va anunte aparitia unei noi e-carti editata de LiterNet:

In dimineata de dupa Oscaruri, lansam un scenariu (de scurtmetraj):

227. Ana Agopian, Carmen Mezincescu, Oana Rasuceanu, Iulia Rugina: Buna Cristina! Pa Cristina!

Toate cartile aparute la editura LiterNet pot fi descarcate gratuit in format Acrobat Reader (pdf) din situl Liternet, de la adresa http://editura.liternet.ro

>>>> ATENTIE! De astazi am introdus posibilitatea de a comenta articolele de la LiterNet. Pentru a introduce un comentariu trebuie sa va creati un cont de utilizator. De asemenea, pentru a descarca o carte in prima saptamina de la aparitie, trebuie sa va creati un cont de utilizator. Crearea contului de utilizator e gratuita.

>>>> Argument:

'Buna Cristina! Pa Cristina!' e un filmulet de o delicatete coplesitoare, filmat in alb-negru, oarecum patinat de timp, in care o adolescenta ce doarme inca cu papusile si cu caietele de amintiri sub cap, descopera dragostea' (aperiTIFF, 4 iunie 2006)


'No one is her chain' sau reconstructia unui sentiment

Greu de facut abstractie de faptul ca avem de-a face cu un text scris de patru femei - ca femeie, nu pot sa-mi abtin curiozitatea despre cum ar comenta un barbat scrierea de fata. Mi-a placut la prima lectura, si la a doua, probabil si acum, cand am recitit-o a nu stiu cata oara pentru a-i scrie o prezentare. Ca sa reiau un cliseu, as putea spune chiar ca m-am regasit in ea, asta inseamna de fapt ca mi-a placut. Un sentiment mai curand amar, caci am perceput-o la modul trist inca de la inceput. Admir multe scriitoare, totusi de placut in sensul de placere nu mi-au placut cu adevarat decat cartile unor barbati. Iata un gand care imi vine acum pentru intaia oara: ca sa iti poata placea ceva, trebuie sa te relaxeze, ca sa te relaxeze, trebuie sa te ajute sa evadezi din tine, ca sa te ajute sa evadezi din tine trebuie sa iti fie cumva strain, diferit. Si nu am sa insist asupra faptului ca o femeie este de cele mai multe ori diferita la nivelul palpabil al sufletului de un barbat.

Cristina din sceneta imi aminteste mult de mine la o varsta pe care nu mi-o iubesc - varsta ei. Prima indragosteala, caci mai tarziu vom conveni cu toatele ca nu merita sa o numim prima dragoste. Un sentiment de care ne amintim cu zambetul pe buze, ca sa nu recunoastem ca de fapt ne provoaca amaraciune. Cate iubiri de la treisprezece ani dureaza, sau macar devin fapt? Cel mai adesea nici una. Noi, fetitele crescute mari, ii vom zambi lui Tudor (numele pe care Cristina nu il va uita niciodata si, probabil, va evita cu delicatete sa il dea copiilor ei) de la distanta timpului care ne separa, de dupa geamul noii camere in care locuim. Finalul scenetei, ultima secventa. Final deschis, pentru o iubire copilareasca cu final inchis. Ca un cititor cu parti pris ce sunt, nu m-am intrebat ce s-ar fi putut intampla cu ei, dupa un timp - asta mi se pare sa conteze cel mai putin, ceea ce inseamna mai putin decat deloc. Ca fetita devenita adolescenta, va spun ca iubirea Cristinei nu putea dura asa, era insuportabila, umilitoare, de neingaduit. Trebuia sa treaca in altceva, pentru ca altfel... Asa se face ca Tudor ii apare vizavi (aici s-ar potrivi mai bine un cuvant hibrid, romano-frantuzesc, 'vis a vis'), se uita la ea, o recunoaste, ii zambeste. Deci - happy end? Nu. E vis ceea ce ea vede pe geam? Nu, oricat ar fi de miraculos, e chiar Tudor. De fapt, despre miracol este vorba, despre ceea ce devin iubirile noastre de fetite, despre locul unde ni se duc visele dupa ce ne trezim, dupa ce ne decidem sa le uitam, daca nu au fost tocmai placute. Si indraznesc sa spun ca niciodata primele iubiri ale unei fetite nu vor fi amintiri placute, pentru ca sexul feminin face in general lucrul acesta, se indragosteste cu adevarat pentru intaia data pe la treisprezece ani. Fiind vorba de o initiere mai curand dureroasa, nu poate dura, iar ea, Cristina, nu va trece mult si se va ridica din propriul plans de pe covor, pentru a se muta intr-o casa noua, de la fereastra careia ii va zambi lui Tudor, care va veni spre ea, zambindu-i la randul sau. Final neasteptat: dragostea trebuie sa fie fericita sau nu va fi deloc; durerea va fi convertita in altceva sau ne va anihila. La fel de crud ca lupta pentru existenta. Si atunci nu avem oare dreptul sa ne intrebam unde sau cand e de fapt iubire? In suferinta initiala, pe care o datoram pentru totdeauna inaccesibilului Tudor sau in ceea ce putem spera ca e un sentiment reciproc, care ne va reda demnitatea? Un lucru e insa cert: Cristina il iubeste pe Tudor, Cristina il va duce pe Tudor cu ea in viata ei, oriunde se va muta. Daca asculta un cantec de Chris de Burgh atunci cand se indragosteste de Tudor, s-ar putea ca mai tarziu, cand ii regaseste privirea de la pervazul geamului din camera ei noua, sa se identifice mai curand cu fata din cantecul lui Reamon...cos' she'd say, it's Ok, I got lost on the way, but I'm a supergirl, and supergirls don't cry…And then she'd say that nothing can go wrong. When you're in love, what can go wrong? And then she'd laugh the nighttime into day, pushing her fear further long… You can see in her eyes that no one is her chain…

Mie una, sfarsitul mi-o arata pe Cristina ca pe o invingatoare invinsa. Vesnic zambindu-i lui Tudor, cel pe care l-a intalnit pe cand avea treisprezece ani, care acum o priveste si el, dar numai pentru ca nu se putea altfel. Dupa ce ati citit sceneta celor patru Cristine, poate n-ar fi rau sa (re)vedeti filmul acela danez al lui Christopher Boe, Reconstruction. Destinul Cristinei, contorsionat de iubirea pentru Tudor, exista desigur si la genul masculin: impartasita sau nu, prezenta sau trecuta, iubirea este de fapt un verb si nu dureaza decat un timp. Prezentul se atinge de trecut in cateva puncte tari, nevralgice, iar in rest, nu exista. Suferinta e a fiecaruia in parte, la fel si iubirea, numai ca aceasta are menirea de a ne scapa de singuratate, fiind astfel cealalta fata a suferintei, al doilea picior pe care nu intarziem sa ni-l inventam de indata ce ne simtim putintel schiopi. Noi fetele, cam in jurul varstei de treisprezece ani...

(Irina Ohanisian)

Lectura placuta!

Cu multumiri si prietenie,
Redactia Liternet (Gusztav Demeter, Delia Oprea, Radu-Ilarion Munteanu, Dora Ionescu, Raluca Andrei, Anda Visan, Razvan Penescu)
http://www.liternet.ro

VA RUGAM SA TRANSMITETI ACEST ANUNT TUTUROR PRIETENILOR PASIONATI DE LITERATURA. VA MULTUMIM!