Ce s-a întamplat cu Muzeul Literaturii Române?

BUCURESTI - 17 septembrie 2014

Comunicat tip Administrativ / Management in Educatie / Cultura

Ce s-a întamplat cu Muzeul Literaturii Române? Este întrebarea care n-a primit încă un răspuns clar, deși, în ultimul timp, mai mulți politicieni, jurnaliști și “oameni de bine” par a fi șocați de situația acestei instituții, de a cărei existență, unii dintre ei, nici nu știau. Răspunsul este extrem de simplu: de mai multă vreme, Muzeul Literaturii Române a încetat să mai fie muzeu, fiind deturnat de la îndeplinirea misiunii sale publice.

Faptul poate fi cu atât mai paradoxal cu cât Muzeul Literaturii Române devenise la începutul noului mileniu “un centru cultural postmodern” și un loc de atracție a boemei culturale bucureștene. Fostul director, Alexandru Condeescu, reușise să imprime muzeului o dimensiune europeană prin câteva proiecte culturale de mare succes și un potențial cert de dezvoltare culturală. Din pacate, Muzeul Literaturii Române se află acum într-o situație dificilă, fiind aproape în pragul desființării: un muzeu părăsit de public, cu activități colaterale și inadecvate publicului contemporan, cu sediul central pierdut definitiv și irevocabil în instantă, din cauza incompetenței, nepăsării, relei credințe a autorităților locale, pasivității autorităților centrale și managementului după ureche pe care l-au impus acolo.

Cum a fost posibil? Primul „act de deces” al muzeului a fost semnat de către fostul ministru al  Culturii, Răzvan Theodorescu, prin inițierea H.G. nr. 1235 din 24 octombrie 2003, care prevedea trecerea muzeului sub autoritatea Consiliului General al Municipiului București. Dintr-o eroare capitală, un muzeu cu un patrimoniu inestimabil, de importanță națională, a devenit în timp un muzeu “de interes local”, conform Regulamentului actual de funcționare a muzeului. Așa au înțeles ei descentralizarea... de fapt, fuga de responsabilitate. Nimeni n-a sesizat greșeala, nimeni n-a protestat. Marii scriitori ai neamului au tăcut... La fel s-a întâmplat și cu Muzeul „George Enescu” dar, în acest caz, cineva responsabil a intervenit și muzeul a revenit ulterior în administrarea Ministerului Culturii.

Cert este că municipalitatea nu avea nici competența, nici responsabilitatea, nici autoritatea de a asigura prezervarea patrimoniului şi dezvoltarea instituţională a muzeului. “Primăria n-a putut (şi nu poate) face altceva decât să-i asigure, minimal, supravieţuirea, la grămadă cu celelalte multe instituţii pe care le administrează”, după cum scria Mircea Vasilescu, care a sesizat corect anomalia în articolul Ce căuta Muzeul la Primărie? (blog “Adevărul”) Atât! Supraviețuirea. Poate nu din rea-voință, poate doar din neputință… Paradoxul este că patrimoniul muzeului se află încă în gestiunea Ministerului Culturii, pentru că transferul lui nu s-a făcut niciodată către municipalitate, care are doar autoritatea administrativă a instituției. Oricum, situația juridică actuală a sediului muzeului era demult știută, dar nimeni n-a vrut să facă nimic. Într-un final, inevitabilul s-a produs. Ignorați timp de 12 ani, reprezentanții proprietarului au pus piciorul în prag. Restul e poveste!

Ce prevede legea? Ministerul Culturii, conform HG 90/2010 și în baza Legii nr. 311/2003, a Legii nr. 182/2000, este autoritatea responsabilă pentru protejarea patrimoniului cultural naţional", punerea în valoare şi reinserţia acestuia în viaţa comunităţii și "asigură respectarea şi promovarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale, consacrate de Constituţia României", printre care accesul liber "la patrimoniul cultural pentru generaţia prezentă, protejarea şi conservarea valorilor culturale ale naţiunii pentru uzul generaţiilor viitoare".

Cine este de vină? După moartea lui Alexandru Condeescu, muzeul a intrat iremediabil, încet, dar sigur, pe o pantă abruptă. O simplă frază, aparută într-o anchetă jurnalistică privind situaţia muzeelor din Bucureşti, sintetizează foarte clar situația actuală a Muzeul Literaturii Române: „Prezent cu câteva proiecte interesante în ultimii doi ani (Euroliteratur, U.R.M.E.) şi gazda a unui cenaclu respectat, Muzeul Literaturii nu mai are mare lucru de aratăt” (“Top 10 muzee din București”, „România liberă”, 09.02.2008). Din acest punct, principala cauză a derivei muzeului a constituit-o managementul după ureche și imixtiunile ilegale și abuzive ale autorității publice locale prin fraudarea concursurilor de management și impunerea conducerii instituției pe criterii politice, interese mărunte sau de gașcă. Muzeul a intrat definitiv sub controlul unor grupări de scriitori din sfera de influență a directorilor interimari sau de ocazie care s-au perindat de atunci la conducerea instituției. Aceștia au parazitat muzeul, prin promovarea unor tipuri de manifestări culturale sub formă de diverse ‘șuete” și “parastase” literare, fără public și fără nici o legătură cu patrimoniul cultural al instituției. Orice muzeu din lume are un anumit număr de obiecte de patrimoniu, pe baza cărora se desfășoară atât activitatea științifică cât și cea publică. Ignorând această regulă elementară, Muzeul Literaturii Române și-a îndepărtat publicul, devenind altceva decât un muzeu: o casă de cultură și asistență socială pentru o gașcă de scriitori, care i-au parazitat activitatea publică și i-au drenat bugetul în interes personal sau de grup.

Astfel, unul dintre foștii directori ai muzeului, Radu Călin Cristea, declara absolut stupefiant: “am tot pus bani deoparte pentru onorariile acordate scriitorilor. Desfid ideea că un scriitor trebuie să traiască din expediente, dimpotrivă, el trebuie respectat, inclusiv din punct de vedere pecuniar, pentru ceea ce face” (Revista “Flacăra”, nr. 5/mai 2009). Ori, niciunde în lume, muzeul, fie el și de literatură, nu este nici cutia milei, nici casă de pensii sau asistența socială, nici sindicat pentru apărarea și asigurarea stipendiilor, sinecurilor, privilegiilor ori intereselor pecuniare ale breslei scriitorilor. Muzeul este altceva! Iar Muzeul Literaturii Române a încetat să mai fie muzeu... A ieșit din conștiința publicului.

Deşi beneficiază de un patrimoniu cultural valoros şi consistent, de o poziţie geografică favorabilă, fiind situat în plin centrul Bucureştiului, Muzeul Literaturii Române era cunoscut mai mult şi îşi datora notorietatea îndoielnică vecinătăţii cu cârciuma şi gradina de la subsolul şi din spatele lui. Muzeul era frecventat mai mult de către o faună de scriitori de mâna a doua, care se schimbau periodic în funcţie de relaţia cu conducerea instituției şi care-şi potoleau “setea” de cultură între activităţile publice, mediocre, casieria şi cârciuma muzeului. “Cerberul” acestei găști de scriitori care au parazitat și căpușat muzeul a fost poetul-cârciumar Eugen Suciu, proprietarul cafenelei numite „La muzeu”, care, deși a funcționat ilegal acolo din anul 2009, și-a făcut afacerile pe banii muzeului, neplătindu-i de 7 ani chiria și utilitățile (apă, gaze, energie electrică etc.), cca.168.000 euro. Bani publici!

Iar „groparii muzeului” nu sunt abstracții, sunt oameni, bine cunoscuți, au chip și nume: ei sunt foștii directori ai instituției, Radu Călin Cristea și Lucian Chișu care, din anul 2007, momentul în care hotărîrea justiției privind retrocedarea sediului a devenit definitivă și irevocabilă, nu au făcut nimic concret pentru rezolvarea problemei. La actuala situație a muzeului au contribuit din plin și marii critici literari ai neamului, Nicolae Manolescu și Eugen Simion, care și-au impus ilegal „pu-pilele” la conducerea instituției cu acordul și complicitatea primarilor Adriean Videanu și Sorin Oprescu. Deși cei doi influenți critici literari au beneficiat de sume mari din bugetul muzeului, de unde au încasat în ultimii ani peste 1 milard de lei vechi, nu au ridicat nici un deget pentru salvarea instituției. Rezultatul acestor intervenții și tip de management se vede astazi clar: un muzeu părăsit de public, aflat în pragul desființării, aruncat în hrubele întunecate din spatele Casei Scânteii. Din pacate, viitorul acestui muzeu pare la fel de sumbru, după părerea jurnalistului Ion Cristoiu: “Muzeul Literaturii Române dispare. Având experienţa indiferenţei româneşti, acest muzeu nu se va mai deschide niciodată…”

Ce se (mai) poate face? În primul rând, pentru a-i asigura o șansă reală de supraviețuire și dezvoltare pe piața culturală, este necesară și obligatorie relocarea sediului și reconfigurarea conceptuală a muzeului, prin reorganizarea expoziției de bază, a spațiilor adiacente precum și a serviciilor oferite publicului. Spații există.  Condiția este să existe și voință... În al doilea rând, Muzeul Literaturii Române trebuie să redevină muzeu. Adică, programele muzeului sa fie bazate, în cea mai mare parte, pe folosirea și promovarea patrimoniului literar de care dispune. Apoi, este obligatoriu ca muzeul să fie decuplat de găștile scriitorilor și autorităților locale care l-au parazitat și să revină la autoritatea competentă, Ministerul Culturii, care poate și este obligată să-i asigure prezervarea patrimoniului şi dezvoltarea instituţională. Ca locație, cea mai fezabilă soluție ar fi punerea la dispoziție a unui spațiu în noua clădire a Bibliotecii Naționale, care are 112.000 mp. Pentru moment este singura soluție rațională. Iar cele două instituții sunt perfect compatibile. Cineva trebuie însă să ia decizia. Altfel, muzeul va dispare, încet, dar sigur... În al treilea rând, este necesară repoziționarea instituției față de beneficiarii direcți, prin centrarea tuturor activităţilor muzeului pe public, vizitator, care este principala lui raţiune de a exista. Muzeul este prin definiţie, statut şi lege o “instituţie publică de cultură, aflată în serviciul societăţii”. Muzeul fără public nu există!

Sande Vârjoghe

Manager cultural

Permalink: https://www.comunicatedepresa.ro/muzeul-national-al-literaturii-romane1/ce-s-a-intamplat-cu-muzeul-literaturii-romane