Eminescu şi limba sanscrită, de Amita Bhose, la editura Cununi de stele

În 1976, Ministerul Învăţământului acorda o bursă postdoctorală de doi ani Amitei Bhose, autoare a tezei de doctorat Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu – publicată sub titlul Eminescu şi India. Scopul acordării bursei era participarea, alături de alţi specialişti, la editarea ştiinţifică a operei lui Eminescu. Amita Bhose este cooptată, aşadar, în Colectivul Eminescu, format sub egida Muzeului Literaturii Române. În această calitate elaborează un studiu despre amprentele filozofiei indiene în proza literară eminesciană, ce va fi inclus în volumul VII al Operelor, editat de editura Academiei în 1977 (studiul a fost publicat anul acesta de editura Cununi de stele, sub titlul Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană). Tot în această calitate stabileşte textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp, (tradusă de poet după un volum aparţinând Iuliei Hasdeu) şi rămasă în manuscris, însoţindu-l de aparatul critic specific. Transcrierea manuscrisului o face prin transliterarea cuvintelor sanscrite cu ajutorul caracterelor latine şi a semnelor diacritice. Această muncă, depusă pe parcursul a trei ani, va fi valorificată în volumul XIV al seriei Operelor, apărut la editura Academiei în 1983.

Preocupările pentru limba sanscrită ale lui Eminescu nu au fost un secret nici pentru apropiaţii poetului dar nici pentru criticii operei sale. Totuşi, prima persoană care acordă atenţie în mod serios manuscriselor Gramaticii sanscrite mici a lui Fr. Bopp este o indiancă, Amita Bhose, prima traducătoare a poetului în spaţiul asiatic şi eminescolog recunoscut. Nu numai că se ocupă pentru prima oară de aceste manuscrise, dar stabileşte şi data scrierii lor; dovedeşte fapte doar presupuse – că Eminescu a asistat la cursurile de sanscrită ale lui Weber de la Universitatea din Berlin; constată frumuseţea şi perfecţionarea scrisului devanāgarī al lui Eminescu, ortografia corectă; aduce dovezi ale cunoaşterii nuanţelor subtile ale limbii sanscrite, nuanţe pe care le putea percepe doar un bun cunoscător al acestei limbi. Or, Amita Bhose a fost omul potrivit la locul potrivit, având asupra noastră „ascendentul de a cunoaşte cultura indiană veche şi mai nouă într-o măsură care nu le e posibilă cercetătorilor români” (George Munteanu).

De ce ar fi întreprins Eminescu o asemenea traducere şi, mai ales, cu ce scop? Aici Amita Bhose e de acord cu Tudor Vianu: „Din dorinţa de a pătrunde tainele creaţiei, Eminescu a simţit nevoia să parcurgă textele originale indiene”. În altă parte, Amita Bhose declară: „După convingerea noastră, pasiunea lui Eminescu pentru sanscrită a pornit de la interesul său în filosofia indiană. Ni se pare că Eminescu a intuit o legătură între filosofie şi ştiinţele exacte; de aceea s-a documentat în cele două materii pentru a ajunge la descifrarea enigmei începutului lumii. […] Totodată el şi-a dat seama de faptul că pregătirea în filozofia indiană necesită pregătirea în filologia sanscrită, fiindcă este imposibil să înţelegi teoriile metafizice indiene fără să cunoşti subtilităţile limbii sanscrite.” Traducerea lui Eminescu este prima lucrare în limba română în această direcţie dar, în acelaşi timp, şi ultimul act cultural al lui Eminescu. Cum Amita Bhose constată că „forţa mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este cea a unui om în întregime intact” iată că autoarei îi revine rolul – fără să ştie – de a pleda pentru Eminescu în propria ţară a poetului.