PETRU SOLONARU îşi lansează cartea celor 100 de catrene: „TETRAION”

Începem prin a afirma că poetica d-lui Petru Solonaru reuşeşte în întregul său o cununie între semn (văzutul din pînza de unde a fîntânii) şi sens (îngânditul, trecutul în unduire).

Folosind oglinditul şi înoglindirea, facerea (poeion-ul) de faţă îşi asumă povara aducerii în cultură a ,,închipuitului mitic”, a substanţei ideale, cea încă nerostită şi nefiindă. Aşadar o înlucrare a Ideii, când „aion-ul”, spiritul inteligenţei divine ca arheu, închide în ,,patru’’ chiar Deschiderea, Fiinţa. De aici ,,Tetraion”: patrumitate atât a focului stingător de lumi, cât şi a cenuşii aprinzătoare de neant.

Prin aceasta poetul arată umbra arzătoare a lui Nimeni, învăţând mereu ceea ce ştia din timpul primordial: a muri. Un exemplu edificator, catrenul 8:

,,Oglinda-mi faţă’în faţă cu cea a morţii spune:
- Spre foc fixate’s toate... desfătul dă’în tăciune.
Rezerva dintre tine şi umbră se măsoară
şi’însfăruie, dar, torsul, ce toarce-a vremii sfoară...”

Esoterismul său, dedicat, se’înţelege, unor iniţiaţi ce au fost cu rodire acusmatici multă vreme, stăruie să ivească o poesie adânc-veritabilă, vestind că visul este închis în noi, iar noi suntem închişi în vis. La el sunetele (de o exactitate rară), frumuseţile lexicale, ritmurile se întrec, susţinând încordarea spiritului în crearea unui univers armonic, nebănuit încă în literatura română. Poetemele poartă propria eufonie, alături de aceea a legăturii dintre ele, sugerând geometrii impetuoase.

Rimele inedite ale cărţii, însoţite de verbele ce leagă şi desleagă substantive, când substantivele, la rândul lor, înfiruiesc verbe, dau aură şi fascinaţie... Iscând muzica inefabilă a concordanţelor. Fiecare poem are totul în el.
Nimic în plus, nici o lacună.... Reverenţă la ,,Meden Agan !”...

Ca făptuire însoţitoare a frumosului, acest exerciţiu noetic susţine că deşi căutatul ne este dat, miraculoasă rămâne căutarea sa permanentă... Cea care creşte scăzând şi scade crescând sub farmecul gerunziilor fără de timp şi nume... Din cuvânt am venit, în cuvânt ne întoarcem, pare a exprima mirătorul autor...

Săgeata-i zenoniană trimisă a desnoda contrara săgeată a Destinului încheagă, prin urmare, deducerea curgerii ,,ceasului” supt Marele Nadir.

Totodată, contemplând în tăcere aporiile lui Parmenide ori Gorgias, cu virtuţi incontestabile de zetetic (cercetător), Petru Solonaru încearcă şi el calea zeului pardosită de atât de înşelătoarele verbe: a fi, a şti şi a rosti. Prin ascultarea logosului şi aşezarea în sine a ascendenţei aflării lipsită de aflare, domnia sa îşi urmeşte... urma ,,spre-acolo unde Cauza o undă fără mal e...” Decindea gândului...

Coborât din mantaua poeţilor esenţialişti: Omar Khayam, Stéphane Mallarmé, Paul Valéry şi Ion Barbu, încheiem spunând că, mai cu seamă, pe dl. Petru Solonaru Nimicul îl colindă în-cântat cu onirice raze:

,,Poet e trandafirul, ce sacru’l dă, să’însemne,
sub treizecie roză, cu sens, parfum de semne.
Îi trece critic, vântul, ţesut din acribie...
Miroase’în vis la scrisu’i...Visând, mirosuri scrie...”

Se vede că a şti este în culminaţie, câtă vreme nu ştie. Socrate îşi judecă învinuitorii: ochii solari...


Nicolae Dorel TRIFU